Homelessness

La vârsta mea, cu copii și soție, să fiu iar homeless, ‘pă ce că și așa o ard în străinătatea amară, cum ar zice Guță, e un pic apăsător; cred că ăsta e cuvântul potrivit.

Un pic, gen stăteam chircit pe canapeaua din birou, aia care bine dracu’ că scap de ea, că a cam început să scârțâie după vreo 6 ani de futut și mă simțeam ca un melc în sala de operație, ce așteaptă să i se extirpeze cochilia. Ca un limax, mă, ați văzut melcii aia – de care zice soția că arată ca niște căcați – cam ca ăia mă simțeam.

Nu-i vorba că avem picioare reci cu privire la faptul că semnasem deja precontractul și că îmi părea / sau îmi pare vreo secundă rău după apartamentul ăsta . Oh nu, ăsta e un jeg, BINE DRACULUI că am scăpat de el și cu profit, nu simt nici cel mai mic atașament sau nostalgie specifice față de casa asta. Poate o să revin cu un articol pe temă.

Ocazie cu care vreau să spun “Merci, Eniko.”

Când îmi căutam apartament, eu nu prea știam ce e aia casă și acasă, că tot prin chirii îmi făcusem veacul de prin 2002 și aveam cam aceeași iubire față de București pe care o am și acuma. Aia pe care o resimte o prostituată față de client când ia la muie pe bani- dai din cap și din buze, înghiți și umpli geanta.

Și mai aveam colegi care își căutau casa perfectă sau ceva , că o ardeau cu lunile și anii în căutări .

Eniko a văzut o chestie funky ( Imi aduc aminte baia roșie din anunț ) într-o zonă unde avea nevoie, a negociat la sânge, probabil le-a dat alora cu forța mai mult decât au cerut și gata. Pac-pac, credit, cumpărat și mutat. Nu știu cât a durat dar mi s-au tot părut ca la vreo câteva zile lungi. Și-am întrebat-o, bănuitor, dacă e se simte ok să facă asta așa “pe negândite”. Cică da, că nu își cumpără locuință pentru toată viața, nici nu se vede locuind acolo prea mult. Ok, eu eram mai cinic decât acum atunci, dar mi-a dat ceață și, pentru că eu îi iau la ochi pe ăștia care par să fie mai deștepți ca mine la diferite chestii, am făcut aproape la fel. Aproape, că mie mi-a luat două luni. Nu că aveam în cap o anume casă, da’ io-s un pic mai aspru la negocieri, eu cumpăr dacă e ieftin, nu neapărat dacă îmi place, alea sunt emoții.

Nu aveam nevoie de casă atunci. Nici prea multi bani să îmi cumpăr “casa visurilor mele” și ce mai vedeți voi prin filme. Da’ prețurile scădeau, iar eu plăteam chirie ca prostu’. Și aveam un plan să mă mut de la firma unde lucram atunci, că așa am eu mereu. Planuri.

Am cumpărat jegul ăsta că era cel mai ieftin. Și l-aș fi cumpărat și mai ieftin dacă aș fi avut răbdare încă 2-3 luni. Dar nu mai puteam aștepta, că eu în cam 1-2 luni urma să îmi scriu demisia și pe urmă pula credit.

Și când zic jeg, băi nu exagerez. Cam așa arăta când l-am cumpărat.

Locuiau în el 10 persoane. Zic persoane, că oameni nu erau. Casa de vis, ce mai, avea tot ce trebuie.

Grajd era, zonă la dracu’ in pulă cu satelitul, la doar 20 de minute de metrou, apartament pe colț și bloc ne-izolat atunci, balcoane închise cu cornier, tâmplărie de lemn putred, câteva improvizații la curentul electric, ușile păreau că erau din ’77, chit că apartamentul era din ’84, parchetul era din ăla confecționat din linoleum și pereții văruiți în niște culori care te invitau să îți borăști în gură.

E bine măcar că și-au luat aia toată “mobila” din apartament, cu tot cu “Răpirea din serai” ( fără glumă) . Bine, au luat și din becuri și tot ce mai era necesar, aproape cum citisem eu că fac bucureștenii vero.

Home, sweet home. M-am mutat acolo cu scopul clar și unic să nu mai plătesc chirie . Și în câțiva ani, cu niste bănet, a început să arate ca acasă. Ca acasă la un sărac, da’ casă.

Mă săturasem să stau în chirie, nu din cauza condițiilor de căcat din București, ci condiționat de două principii simple.

Nu prea îmi vine să bag bani in casele atora să le modernizez.

Chiar dacă îmi vine, nu am voie să bag eu bormașina în pereții lor după bunul plac.

Ei bine, chiar și proprietar, în 7 ani cât am avut cotețul ăsta, nu am putut schimba restul locuitorilor din bloc și faptul în sine, că locuiau unii deasupra și alții în dreapta mea, la un perete distanță.

Si că unii sunt pur și simplu șobolani.

Si că atunci când își repară ăia de sus problemele din baie te pot inunda și pe tine de control.

Dar și când nu își repară te pot inunda repetat.

Tre’ să fii ușor deranjat psihic să te atașezi de așa ceva , de aia zic că de cotețul ăla mi se rupe pula, sper sincer să îi facă fericiți pe noii proprietari și pe copiii lor, s-a nimerit să fie o familie de tineri care chiar căutau in mod special să se mute în blocul ăsta, poate am eu pretenții exagrate, cine știe.

Dar cu toate astea mă macină faptul că am vândut o casă, că acum sunt pribeag prin străini și nu mai am unde mă întoarce. Un sentiment fals, casa de la țară e tot acolo, părinții mei mă așteaptă oricând , dar o casă în acte a mea, o casă care să spună : uite, coaie, ce realizări am și eu pe lumea asta, o casă – pe care nu mi-a dat-o tata, sau taica Ceaușescu, ci muncită de mine, e ceva. Sau așa îmi pare mie, un om simplu, navetist de la țară.

Soția, pe de altă parte, e ok; normal că e, banii au intrat în contul ei, lol.

Sunt chiar curios, dacă ăștia care ați mai vândut proprietăți ați avut vreodată o senzație vagă că nu faceți ce trebuie, că nu e bine să n-ai casă, etc.

Simt o mâncărime să îmi cumpăr alta mâine, iar ziua nu e departe, însă nu-i ce ați putea crede. Momentan tot pribeag, tot homeless. De la 14 ani.

O casă în care să locuiesc, cine știe, poate la anul , pe la sfârșit, poate dacă am bulan. Poate.

Ce înseamnă să fii homeless.